PDF Archive

Easily share your PDF documents with your contacts, on the Web and Social Networks.

Send a file File manager PDF Toolbox Search Help Contact



constantin hrehor muntele marturisitor .pdf



Original filename: constantin-hrehor-muntele-marturisitor.pdf
Title: Muntele marturisitor
Author: Constantin Hrehor

This PDF 1.4 document has been generated by pdfFactory http://www.fineprint.com / pdfFactory v1.56 (Windows 2000), and has been sent on pdf-archive.com on 11/07/2017 at 19:07, from IP address 109.96.x.x. The current document download page has been viewed 343 times.
File size: 1.4 MB (301 pages).
Privacy: public file




Download original PDF file









Document preview


CONSTANTIN HREHOR

MUNTELE MĂRTURISITOR
ANII REZISTENŢEI / ANII SUFERINŢEI
Lucrarea a fost tip\rit\ la Editura Timpul,
Ia[i, 2002

APOLOGETICUM
2004

Constantin Hrehor

Consilier editorial: Cassian Maria Spiridon Coperta: Constantin Hrehor
Reproducere după fresca „Scara virtuţilor", Mănăstirea Suceviţa
Redactor: Constantin Hrehor Culegere: Elena Condrei
Tehnoredactare: Liviu Dorin Clement, Constantin Bodnariu
Corector: Mihaela Herghiligiu
Copyright © 2002 Editura TIMPUL
Copyright © 2004 Apologeticum
ISBN 973-612-042-2

„Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Ţie să-l

izbăvească pe sărac din mâna celor mai tari decât el şi pe sărman de cei ce
îl jefuiesc?
Martori mincinoşi s-au ridicat şi de ceea ce nu ştiam m-au întrebat; prin
rele pentru bune m-au răsplătit şi au vlăguit sufletul meu, dar eu, când ei
mă supărau, cu haină de sac m-am îmbrăcat şi cu postire mi-am smerit
sufletul. "
(Psalm 34, 10-13)

2

Muntele m\rturisitor

DRUMUL
După mulţi ani de aşteptare, iată, un dialog devine o carte.
Mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintro irealitate care e încorporată în istoria noastră, nu sunt contrafăcute,
cosmetizate de metaforă, produse de închipuirea prodigioasă a unui condei
artist, ci au o sursă originară şi originală - chiar un erou al Rezistenţei
armate din munţii Bucovinei: Gavril Vatamaniuc, „haiducul bătrân". La
cei 78 de ani ai săi, păstrând din viaţa austeră a munţilor „ochii de vultur şi
urechile de lup", dincolo de amintirile cutremur ătoare din temniţele roşii,
şi-a păstrat nealterată până acum şi verticalitatea, şi luciditatea.
Povestitor cu harismă, cu o experienţă existenţială ce iese din
normalitate, pe parcursul relatărilor care dau chip acestui „roman" construit
din întrebări laconice şi răspunsuri colocviale, din naraţii epopeice, Gavril
Vatamaniuc se vrea nu un nume spre neuitare, ci un rostitor de adev ăr, o
figură cu relief într-o galerie cu temerari care şi-au pus viaţa în slujba
demnităţii, între cei angajaţi în luptă cu erorile şi compromisurile unei
epoci, care au ţinut în lanţurile Apocalipsei, alături de alte seminţii, şi
Neamul nostru creştin, însemnat cu stigmatele Crucii, nădăjduitor de
răscumpărare şi înviere, şi de cinstită recunoaştere în faţa umanităţii.
Constantin Hrehor: Relatările care comprimă o istorie tumultuoasă,
înscriind oameni şi locuri din Bucovina, dar şi aspiraţii ale românilor de
pretutindeni, acest excurs trebuie să înceapă cu momente legate de
copilărie, cu geneza... Şi pentru că „nu există un mijloc mai bun de a căuta
adevărul decât prin întrebări şi răspunsuri" (Augustin), vă întreb, fireşte,
despre părinţi, despre satul natal, despre şcoală.
Gavril Vatamaniuc: Am văzut lumina dintre pământ şi cer într-o zi
de toamnă a anului 1924, la 25 noiembrie, în Suceviţa. Eram cel de-al
zecelea copil al gospodarilor Vasile şi Elisabeta Vatamaniuc. După cei
şapte ani de şcoală generală, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu
această vârstă, cu copilăria - am îmbrăţişat viaţa de cazarmă. Aveam 17 ani
şi jumătate când am plecat pe front. Era anul 1943. Ajunsesem în Crimeea,
unde am stat 6 luni de zile...
C.H.: Deja ne adâncim în zona dramatică a biografiei. Să vedem cum
arăta şcoala de atunci, cum arăta satul, cum trăiau oamenii la vremea
respectivă - o perioadă critică -, care era cadrul social-politic, ce
determinative aţi avut când aţi spus „mamă şi tată, la 16 ani, las o parte din
copilărie acasă şi mă duc sub arme".
Gv.V.: Director de şcoală era Avram Boghean. El, fiind căpitan în
3

Constantin Hrehor
rezervă, căci în vremea aceea toţi învăţătorii erau ofiţeri, era concentrat. La
şcoala primară din Suceviţa doamna Beuca învăţa clasa I şi a II-a, domnul
profesor Georgescu - reformat, având şi o defecţiune la un picior, era liber
de sarcini militare - învăţa clasa a III-a şi a IV-a; domnul Popovici învăţa
clasa a V-a, fiind şi comandantul subcentrului de premilitari, iar doamna
Boghean, soţia directorului, învăţa clasa a VI-a şi a VII-a. Aceşti dascăli
predau toate materiile. Şi se făcea carte bună. Rog să mă scuze dascălii din
învăţământul de astăzi, dar copiii sunt extrem, extrem de slab pregătiţi, din
toate punctele de vedere. Nu prea ştiu despre Şelimbăr, despre Ceremuş,
despre Hotin ori Cetatea Albă...
Erau atunci patru-cinci învăţători care predau de toate şi ucenicii
aveau orizont, predau de toate la şapte clase!
La această şcoală a învăţat şi dl. Modest Radu Siretean, ajungând
mai târziu directorul ei, când încă era adolescent. Tot de aici s-au ridicat
oameni cu nume bun. Călin Gavril Boghean - ofiţer superior, Valerian
Procopciuc, profesor şi bibliograf, autorul monografiei Suceviţa...
C.H.: Accentuaţi că dimensiunea patriotică, absolut obligatorie în
cadrul educaţional, e astăzi ignorată, aproape abandonată.
Gv.V.: Da. Au fost `n compania mea cu ocazia unor excursii la
monumentele noastre evocatoare de vremi glorioase, tineri care m-au făcut
să roşesc din pricina cunoştinţelor elementare precare. Aşa s-a întâmplat la
Putna, la Arcul de Triumf, la Cozia. ~n faţa unor statui, înaintea Galeriei
Voievozilor de la Iaşi şi de la Rădăuţi...
Şi, ca să duc răspunsul până la capăt, voi spune că etapa pe care o
evoc - Suceviţa natală fiind în centrul ei - era tulbure.
Din punct de vedere social, din punct de vedere economic, să vorbim
aşa, era timpul concentrărilor, deoarece, după cum ştim, Basarabia în '39 a
fost răpită. Erau câţiva pensionari care au lucrat în fabrica de cherestea,
majoritatea nemţi de la Voievodeasa, puţini, foarte puţini, de la Suceviţa.
Cei care munceau la pădure, cu ţapina, nu aveau pensie. Trăiau oamenii cu
palma de pământ pe care o aveau. Dar fiind cu adevărat liberi şi pentru că
banul avea valoare atunci, oamenii creşteau vite, le vindeau şi făceau faţă
vieţii, pe lângă alte venituri. O oaie şi un miel costau 250 de lei; când a
plecat un alt frate al meu în armată - că noi am fost trei fraţi reangajaţi în
armată: Niculai, Costel şi eu, Gavril -, tatăl meu a câştigat o astfel de sumă
în urma unei negustorii.
Ce m-a determinat să merg sub arme? Am terminat şcoala primară;
ce să fac aici? Tata a murit când aveam 14 ani. Am rămas eu cu o soră. Toţi
ceilalţi erau căsătoriţi. Eu, împreună cu sora mea, care era mai mare decât
mine, am rămas fără stea. Am zis: „Merg şi eu ca şi Costel, ca şi Niculai.
Mă reangajez, fac şcoală şi voi avea o sursă de viaţă asigurată, căci aici este
foarte greu". Aşa am zis şi am plecat.
4

Muntele m\rturisitor
C.H.: Dar 16 ani este o vârstă când încă n-aţi ieşit din copilărie.
Gavriluţă de atunci, de 16 ani, ce impuls lăuntric a avut sau de unde, ca să
iasă din spaţiul mirabil al copilăriei şi al Bucovinei şi să intre vrândnevrând într-un regim cazon, cu legi foarte aspre, fiindcă o armată care-şi
ştie foarte bine rostul are rigori pentru care nu-s făcuţi mulţi?
Gv.V.: Vreau să vă spun un lucru şi-am să revin ca să nu scap ocazia.
Când făceam Şcoala militară la Făgăraş, deja Bucovina era ocupată
jumătate de către ruşi. Era şi Suceviţa ocupată. Familiile erau evacuate. La
şcoală, dimineaţa la şase, deşteptarea. Până la şapte, în pielea goală până la
jumătate, pe stadion, gimnastică şi frecarea cu zăpadă în gerul cumplit al
Făgăraşilor -, înviorarea, cum se spune, şi cafeaua, acea apă de orz ars, cu
vreo două sute cincizeci grame de pâine; plecam la instrucţie pe munţi.
Făceam exerciţiile cu nemţii, nu era glumă. Instrucţia, temele de luptă,
salturile etc. trebuiau să iasă „nemţeşte", după regulile şcolii germane.
Dacă ceva nu era în regulă, fără nici o concesie, ne întorceau de douăzeci
de ori înapoi. Şi iar reluam salturile şi exersam până ne buşea sângele. Mi
s-a întâmplat aceasta când eram copilandru de 17-18 ani, vârstă împlinită în
comuna Caracut, în Crimeea. Am venit de acolo şi am intrat la şcoala
militară la 18 ani şi 6 luni. Nu era uşor deloc; la 12 se aducea masa, acolo
pe munte, cu marmizele. Mâncăm, aveam jumătate de oră repaus şi iarăşi
treceam la instrucţie. Veneam seara la ora 6 în cazarmă, la şcoală; mâncăm
şi plecam înapoi - aplicaţie de noapte până la ora 24. De la 6 la 12 noaptea
program pe munte, instrucţie. Ştiţi ce înseamnă asta? Şi mâncarea nu era
prea grozavă, ca la cazarmă. Dar nu m-am gândit niciodată să dezertez, am
spus că trebuie să termin orice ar fi, ca să câştig banul meu şi să trăiesc.
Veneau de acasă, din timp în timp, pachete; mai ales bănăţenii
primeau pită şi slană. Eu nu aveam cui scrie. Stăteam şi plângeam într-un
colţ; nu plângeam, stăteam ca o curcă plouată acolo şi mă uitam cum
mănâncă alţii din pachet; eu trăiam cu ciorba din gamelă, dar hotărât să
termin şcoala...
Eram foarte bun la înot. Şi acum cred că aş putea trece Dunărea în
Marea Neagră! Când eram la şcoala din Constanţa, la „Carmen Sylva", mă
aruncam pe valuri de cinci-şase metri şi mergeam până nu mă mai vedeam
în larg. Am sărit şi în Marea de Azov, în Crimeea; mă joc liber ca delfinul
în apă. Am învăţat să înot în bulboanele din râuleţul Suceviţa; eram un
mare amator de scăldat, dar timpul era limitat. Trebuia să merg, când
veneam de la şcoală, după oi, în pădure, după lemne de foc. Când venea
mama de la câmp trebuia să găsească totul pregătit, oile la locul lor,
lemnele tăiate. Când venea, târziu, obosită, după un drum de optsprezece
kilometri de mers pe jos, de la câmp spre cas ă, mama trebuia să le găsească
pe toate puse la punct. Nu erau atunci mijloace de transport. Ea venea
împreună cu sora mea, făcea mâncare şi adormeam cu toţii istoviţi. Mă
5

Constantin Hrehor
sculam de cu noapte, duceam oile în pădure şi alergam la şcoală. Lipsurile
şi dorinţa de a fi independent, de a avea bruma mea, m-au împins în afară...
C.H.: Dar eu cred că nu era singura alternativă. Cu inteligenţa nativă
pe care o aveaţi, eu cred că puteaţi să fiţi tot atât de bine şi altceva. Oare nu
cumva, poate, anumite ore de istorie, lecturile despre voievozi, despre eroii
neamului de altădată, imprimate toate în sufletul fragil al copilului de
atunci, v-au determinat să spuneţi: şi eu trebuie să răzbun acest neam pe cât
o să pot?...
Gv.V.: Să vedeţi, un moment foarte, foarte interesant, cu o mare
influenţă ceva mai târziu: Când am luat drumul milităriei - trebuie să fiu
absolut sincer cu mine însumi, conştiinţa mea să fie împăcată -, eu am
plecat doar cu gândul să câştig bani. Eram dornic să am un ban al meu;
eram de 16 ani şi nu puteam câştiga un ban. ~mi dădea câte o monedă
bădiţa Grigore, bădiţa Avram, bădiţa Ionică - aşa le spuneam fraţilor mai
mari. Când era „Schimbarea la Faţă", dacă îmi dădeau cinci lei, eram tare
fericit, dar îmi ziceam: Ei să-mi dea? De ce să nu câştig eu?!
C.H.: V-aţi dorit independenţa, să ieşiţi de sub tutelă...
Gv.V.: Da, am vrut întotdeauna să fiu liber, să nu depind de nimeni,
să fiu de folos şi altora cu truda şi priceperea mea...
Din această etapă am câteva amintiri legate de familie, de unii dintre
„tutorii" mei. ~mi amintesc de bădiţa Grigore Vatamaniuc. Acesta a făcut
timp de trei ani armată la grăniceri, pe malul Nistrului. Când venea în
concediu, înconjurat de ceilalţi fraţi povestea întâmplări incredibile. Eu,
care aveam atunci 13-14 ani, eram numai ochi şi urechi.
Şi povestea: „Fraţilor, cum se lăsa întunericul, intram în alarmă. Se
dublau posturile, patrulele, pentru că imediat ce se înnopta se auzeau peste
Nistru câinii lătrând, împuşcături, femei ţipând şi larma dura până după
miezul nopţii. Şi în timpul acesta, în liniştea nopţii, vara, auzeam pe Nistru:
lip-lip-lip-lip cum treceau înot ruşii, cum treceau de acolo ucrainenii.
Fugeau de acolo la noi şi noi îi prindeam. Ei se aşezau în genunchi, puneau
mâinile ca la Tatăl nostru şi se rugau să nu-i dăm înapoi. Dacă era iarna,
trebuia să fim foarte atenţi, pentru că treceau pe gheaţă înveliţi în cearşafuri
albe, să nu-i vadă grănicerii lor, că-i împuşcau. Mulţi au fost împuşcaţi,
căci şi grănicerii lor intrau în alarmă, că trec; dar ei făceau cum făceau,
pândeau patrulele şi treceau. Scăpaţi la noi, românii, noi nu-i dădeam
înapoi." Şi atunci, povestind acest lucru, spunea că, în anchetă, aceştia
istoriseau grozăviile care se petrec acolo, despre arestări, despre deportarea
în Siberia. Am învăţat la şcoală: „Extremul nordic Siberia..., ţinut
îngheţat...". Nu puteam înţelege cum de aici să-i ducă pe oameni tocmai în
Siberia spre „oceanul îngheţat de nord", acolo unde este veşnic iarnă,
îngrozindu-mă. Şi mă gândeam că aceia sunt nişte diavoli, nişte oameni
sălbăticiţi care trebuiau exterminaţi. Cum să-l ia pe om din casă şi să-l ducă
6

Muntele m\rturisitor
în îngheţurile acelea nordice? - mă întrebam în copilăria aceea crudă, după
povestirile lui bădiţa Grigore. Aşa că, plecarea mea pe front ca voluntar, a
avut influenţa educaţiei din şcoală şi povestirea lui Grigore. Iar, mai târziu,
când m-au dat afară din armată, plecarea mea în munţi şi nesupunerea mea
faţă de comunism, tot sub aceste influenţe s-au petrecut - educaţia de la
şcoală şi ceea ce am văzut eu pe front în Rusia şi am auzit din povestirile
multora şi toate m-au îndârjit, m-au pus pe cale...
C.H.: „Fericiţi cei îndestulaţi - răspunde veacul acesta lui Hristos -,
că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e.
Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.
Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de
nimeni.
Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.
Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic.
Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.
Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri.
Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi,
căci v-aţi aflat plata acum, pe pământ, şi mâine de voi cine o să-şi mai
aducă aminte!"
„Că puterea de a cunoaşte nu este mereu în lucrare, o dovedeşte
faptul deselor ei suspendări: în somn, în nesimţire etc., când gândurile
omului, deşi nu sunt actualizate în conştiinţă, subzistă totuşi latent, ca
putinţe, într-un alt plan, din care se reactualizează odată cu aducerea
aminte."
„ ...înţelegerea sensului real al suferinţei, în lumea omului modern,
durerea nu are loc. Toată strădania lui e să o înlăture şi dacă — dintr-o
întâmplare nu reuşeşte - el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci
moare lăuntric, deznădăjduieşte, sau se-ndrăceşte.
~nţelegem acum rostul fericirilor pământului şi setea omului, care-şi
ştie zilele numărate, pe-o planetă pierdută."
„Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticneşte, credinţa
noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea şi
dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne
vor lipsi, şi cunoştinţa ni se va strica."
~n urma acestor reflecţii din filosoful Nae lonescu în care văd
oglindite timpurile care v-au revoltat şi aşezat pe un drum cu destin, nu
adaug un comentariu ci, din acelaşi om al meditaţiilor şi suferinţelor, încă o
notaţie semnificativă:
„Nu trebuie să ne înşelăm. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf
pentru creştinism. Cum n-a fost nici cea care pleacă. Ci ca tot veacul,
vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor număra oile
de capre, însă nu se vor despărţi cum nici grâul de neghină." („Logos şi
7

Constantin Hrehor
eros")
Gv.V.: Am remarcat un fel de Predică de pe munte întoarsă. Cum
erau şi timpurile. Şi oamenii. Căci ce venea din Răsăritul care l-a alungat
pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu ateismul, nu putea fi de folos oamenilor...
Voi repeta câteva lucruri pentru a intra în cronologie. Am venit de pe
front din Crimeea şi m-am înscris într-o şcoală militară din Făgăraş, în
1944 am terminat Şcoala militară nr. l, clasa de subofiţeri de infanterie.
Absolvenţii au fost duşi pe front în Cehoslovacia, traversând nişte păduri la
nord-vest de Brno, în apropiere de localităţile Nemesbrud şi Podu Babei.
Am avut câteva acţiuni periculoase cu nişte unităţi puternice, germane, care
erau izolate pe munţi; acestea nu aveau câtuşi de puţin intenţia să se predea.
După amintita confruntare, am aflat că s-a terminat şi războiul,
prezentându-ni-se comunicatul de terminare a acestuia. Am mai rămas în
Cehoslovacia trei luni în pădurile respective, în corturi, după care toată
armata română s-a întors pe jos în România. Cei o mie de kilometri din
Cehoslovacia până în România i-am parcurs în trei luni. Tot timpul am
călătorit numai noaptea, pentru că erau călduri mari şi ziua era extrem de
obositor. De ce a venit pe jos armata română? Pentru că toate trenurile de
marfă erau ocupate de sovietici, în timp ce treceam cu unit ăţile noastre
peste Cehoslovacia, peste Ungaria, până în România, peste atâtea noduri de
cale ferată, până când se ridica bariera, treceau zeci şi zeci de trenuri
încărcate cu captură de război din Germania. Nu ştiu dacă voi fi crezut, dar
spun că, într-o garnitură cu captură am văzut un vagon închis. Scânduri
până la jumătatea uşii: doi ruşi stăteau cu picioarele răsfirate peste scânduri
şi cântau din armonici, din acordeoane. Am văzut şi vagoane enorme cu
axe de fabrici, cu roţi masive şi enorm de multe lăzi numerotate. Ţin minte
că am văzut şi lăzi cu numărul 1367, asta nu pot uita, atâtea lăzi, vă
închipuiţi câtă captură au ridicat ei din Germania!
Am ajuns în România. Cazarma noastră de la Calafat, adică reşedinţa
Regimentului 31 Dorobanţi de care aparţineam eu, era ocupată de ruşi. Am
intrat în ţară pe la Arad şi am coborât pe Valea Jiului, la vale, la Târgu Jiu,
şi la Filiaşi ne-am oprit, în comuna Ţânţăreni ne aşteptau două batalioane,
în comuna Filiaşi, un batalion. Se apropia iarna. Marele Stat Major,
Guvernul României au hotărât ca noi să ne evaporăm de acolo şi să
mergem la Băileşti; acolo am stat toată iarna. ~n 1946, în primăvară, am
fost chemat la comandamentul regimentului şi mi s-a adus la cunoştinţă că
sunt mutat din regimentul 31 Dorobanţi la Legiunea de jandarmi Constanţa.
Mi-am făcut bagajul, am predat ce am avut de predat, mi-am luat
echipamentul şi valiza şi am plecat la Constanţa. Acolo eram treizeci şi doi
de subofiţeri din toată armata română, tineri şi bine notaţi la memoriu.
Eram acum jandarmi. Ni s-a făcut o prezentare, ni s-a spus ce avem de
făcut şi cu toţii am fost duşi la „Carmen Sylva", în vila jandarmeriei; aici
8

Muntele m\rturisitor
am făcut şcoală de agenţi de poliţie judiciară, cu profesorul de cod penal şi
procedură penală Praporgescu. Am terminat şcoala în anul 1946, au fost
alegerile, faimoasele alegeri, când a pus comunismul definitiv mâna pe
putere în Ţara Românească, împreună cu sergentul major Vasile Lăcătuşu
din Piatra Neamţ, am fost detaşat la paza unei mori, la o moară foarte mare,
a lui Asan, a unui armean mi se pare. Am fost acolo detaşat, deoarece ruşii,
noapte de noapte, atacau, jefuiau şi încărcau camioane cu faină. Avându-se
în vedere alegerile, s-au luat măsuri speciale.
Ruşii au venit în câteva nopţi în cele două săptămâni cât am fost în
detaşare, dar, demonstrându-le că poarta este păzită, nu ne-au mai călcat.
După ce am terminat şcoala, am dat examenul final şi am fost transferat la
Legiunea de jandarmi Putna-Focşani. Peste Milcov, în comuna Broşteni,
am stat o vreme la postul de jandarmi, apoi am fost mutat la Batalionul de
jandarmi nr. 2, intervenţie, Târgu Ocna. Era anul 1947. Acum începea
cotitura vieţii mele...
C.H.: Scrierea unei cărţi, spune Octavian Paler, e ca un lung deşert
străbătut, înţeleg că după acest moment de cotitură, drumul peste care văd
umbra lui Ulise, începe să iasă din poveste şi devine istorie.
Gv.V.: ~n 1947 eram în portul Constanţa - era vremea foametei -,
asiguram paza vapoarelor americane care ne aduceau ajutoare. Au ancorat
la noi vapoarele „Victoria", „Panama" şi „Vaporul muncii", vase de mare
capacitate, a câte cincizeci de vagoane de tren. Uneori eram trimis în ţară
ca însoţitor la vagoanele din care se descărcau tone de porumb. Vagoanele
erau sigilate. Trebuia să le duc în ţară la adrese înscrise în acte. Am ajuns în
Bucureşti, la moara Gaghel, la moara Herda; porumbul era amestecat cu
faină de grâu din care se făcea pâine; era groaznic. Am ajuns şi la Buzău, la
P\târlagele. Ţin minte că la Pătârlagele am dus şi nişte pachete cu alimente,
cu conserve. Ni s-a dat şi nouă câte un pachet din acelea; „Mâncaţi cu
încredere din aceste alimente, deoarece cu aceste alimente s-a hrănit armata
americană în timpul războiului", se spunea în inscripţii. Acestea erau
depozitate şi aduse din Franţa şi Anglia; când s-a terminat războiul, din
aceste depozite s-au adus alimente pentru România, fiind timp de foamete,
în pachete erau bunătăţi pe care nu le-a văzut vreodată ostaşul român:
conserve, carne de porc cu stafide, lapte praf şi medicamente pentru
dezinfectat apa. La Buzău, ne-au însoţit şi ofiţerii americani care cunoşteau
limba română, deoarece erau stră-strănepoţi ai românilor care au plecat în
1920-1922, după primul război mondial, în America. Ştiau româneşte,
destul de stricat, dar se descurcau bine cu ofiţerii de la Crucea Roşie care
au venit cu noi. ~n garnitura cu alimente era un vagon de clasa I unde erau
ofiţerii români de la Crucea Roşie şi ofiţerii americani. S-a asistat la
distribuirea alimentelor. Primarul a venit la tren, în gar ă, la Pătârlagele;
s-au încărcat căruţele pentru comună şi ofiţerii au asistat la împărţire. Când
9


Related documents


PDF Document constantin hrehor muntele marturisitor
PDF Document despre parts4cars
PDF Document prezentarea comunei vulcana pandele
PDF Document despre servicii de inchirieri auto timisoara
PDF Document barometru de craciun2018
PDF Document ferratum barometru de craciun 2017


Related keywords